Monthly Archives: iulie 2012

afix

mă simt unic
şi aerul monoton îmi surâde sub barbă

mă tatuez cu Harran
în Siria simt gustul uscat al amarului
mă înalţ către nicăieri
fiasco fără precedent

imnuri creionate în soare
amidonul cutreieră prin vălătucul inimii
monogenist

mă retrag în abis
culorile tresar în doi-pe-doi
ramurile nu mai sunt tinere

noi
robi ai robelor elegante
prea bătrâni


307

mă revăd în ziua de ieri
cu stihul de azi
chipul tău uitat în
mâine

vreau să fiu veşnic tânăr
la fel ca brandurile care nu mor niciodată
neatinse de hulă
să te privesc la infinit
îţi desfaci gingaşă
puterea către culori
îmi desenezi gri pe frunte

îmi plagiez coroana
rupând din timpul veşniciei
vreau să trăiesc cu o secundă în plus
mă vezi mai palid
gânduri de primăvară îmi înconjoară
asfaltul de pe inimă

războaiele rămân o simplă amintire
„au revoir à mes amis”

prea multe răni în ochi străini
cântări cu suflet rose
cuvinte răcite
în prag de seară


do minor melancolic

prevestesc ploaie

în picioarele goale suflă vântul însetat de libertate
solitar
fără cuvinte mă îndrept către nicăieri
ating lacrimile de cristal ale oraşului
lumini fără culoare transformă omenirea în cuburi
ovale şi gri

la colţ de paradis
fum din aburul cireşelor îşi crează propriul anotimp
mă regăsesc în fiecare stih
citit din cartea cu file rotunde stacojii

în seara asta
prevestesc ploaie
zâmbete
îndoială


sete de vise

şi inima surâde în faţa oamenilor cu plus pe frunte
ne cântăresc în priviri şi merg către niciodată
chipul tău de lumină înfloreşte odată cu anotimpul
căci lumea rămâne tot acolo
dar nu uita de suflet – pleacă odată cu momentul

vrei să explodezi şi să arăţi tuturor strălucirea
puritatea aduce doruri
uneori sunt verzi albastre mov culoarea adâncului
când nu-l mai vezi simţind plopii cum îşi cutremură strâns
iubirea lor în tinereţe
simţi cum cerul se deschide să-ţi arate absolutul
idolii sunt doar nişte postere ori statui
dar copilăria are nevoie de îngheţată dragoste şi frumos
prinţesele fără prinţi sunt mai contemporane
dar nu aproape de noi
căci le atingem cu vârful sferelor oblice ale vinelor

aluatul alb dospit în josul vatrei
limpezimea norilor încărcaţi de ploaie
ferecaţi de prospeţimea suflului aprins
aprins de rugă viitor şi aripi
din somn în viziune
largul ţi se aşterne la picioare rugându-l să-l reînvii
dar e ultima ta viaţă
şi nu e neapărată nevoie

criminal de vise
îmi şterg mâinile pătate de culoare
poate-ai să mă ierţi


Gânduri pentru Ioana

Ştii tu draga mea Ioana, soarele nu răsare decât după feţele oamenilor. El nu se ghidează decât după zâmbetul ori lacrimile lor. Soarele reprezintă cel mai de temut sanctuar şi labirint al pământului, îngroapă zi de zi, noi şi noi oameni vechi. Îmi tremură gândurile în faţa durerii tale. Nu mai plouă, deşi ne-am dori asta atât de mult! Nane! Şi totul devine linişte… Fiorii ceţii din noapte te cuprind, rece, tainic. Inima e un simplu mediu ud din care curge ori se varsă fericire roşie. Mintea e un fel de cer nenăscut, aprins de duhul perfecţiunii, un crater atins de neîmpliniri, aterizat în stabilopodul gândului. Roz – iar dorinţele apar şi reapar, suflând, le dai împlinire, însă pentru cel mai scurt timp cu putinţă. Vremea serilor în care tavanul are formă de jucărie, iar draperiile ţin de carte de poveşti a trecut, s-a scurs odată cu revenirea prezentului. Nu observi că aceeaşi secundă se repetă la infinit, dar parcă de fiecare dată, mai dureroasă şi mai nezâmbitoare ca precedenta? Ori nu respirăm destul, sau pasul nefăcut e speranţa neapărută a sunetului obscur? Fulgeră cu aer, iar cărările gri împroşcate cu scrum şi rugină ne sunt adăpost. Din tine curg şiroaie de tăcere, linişte, şi cristal de înalt. Prin tine pătrund lumi paralele şi neparalele, vise de adolescent târziu îngropându-şi tainele în asfalt, nerepezindu-te, te recreezi, luptând pentru propia-ţi soartă! Învaţă să pui un preţ pe orice, căci nu orice e nepreţuit! Învaţă să crezi în tine, şi lasă-i pe cei cu jumătate de viaţă deja epuizată să-şi vadă de cuvintele lor fără sens. Încearcă să priveşti înlăuntrul curcubeului, admiră-i frumuseţea, dar nu doar atât – pătrunde-i în viziune, bucurându-te! Fie-ţi sete permanentă de cuvinte, singurul aliat şi adăpost sigur, ascultă vioara apusului, cum străpunge văzduhul, arcuindu-l, şi modelând stelele doar pentru tine! Ascultă noaptea până târziu tăcerea şi refluxurile ei! Ajută la formarea noii creaţii, căci numai oamenii fără Dumnezeu sunt singuri! Ascultă de tine şi cei ce au adoptat deja aceasta metodă! Nu-ţi crea oameni fără nădejde, căci vor învăţa să te răpună! Sinceritatea nu-ţi fie surpriză, prefă-te că e bine, şi totul va decurge… normal!

Învaţă să rişti – ascultă cerul cum plânge, schiţând soare!


prieteni cu luna

şi din nou picură cu fericire
din potirul prea plin a lampei din care se varsă
ploaie
crestată pe alocuri cu roz şi purpuriu

nimeni nu e important
nici chiar omul-natură care se ascunde acum lacom
sub plopul florilor din iulie
copilăria încă mai e o îngheţată
cu gustul mentei amestecată cu ciocolată
ori căpşuni

dimineţile încă au roua dragostei pe ele
chipul tău întruchipează cerul
odihnindu-se pe aripile vântului atât de temător
în veacul verdelui

lumina nu poate străluci dacă nu are o sursă
nici dragostea nu există dacă nu poate lua fiinţă


Gânduri pentru Tania

iar sunetul minciunii irespirabil acum
parcă l-a şters cineva cu laveta nepăsării uită ultima adiere
vânt şi răcoare
în dimineţile târzii de toate anotimpurile

gândirea viziunea proprie care nu înşeală
dar nu prima care ţine totdeauna
şi steluţele de pe marginea tavanului le-aţi desenat împreună
iubirea voastră îngroapă ziua de ieri transformând apusul
în frumosul tainic de mâine
nu mai există nimeni şi nimic să vă oprească
rupeţi din aurora universului
temători dar cu greu
ne despărţim de iubire

scris demotic deasupra gândurilor
vedem dar nu înţelegem
noaptea stelelor vişinii iar lumile capătă culoare
impulsul cotrobăie prin amintiri dar nu e final
finalul reiese neseparat de virgulă
articulat în iubire


mai e timp de cunoaştere

şi oameni de hârtie stau stinşi în ploaia de cristale purpurii
norii îşi desferecă poarta infinită a gândurilor
doar pentru tine şi părerile de rău

afară ninge cu vânt
iar plopii de fum şi tăciune se închină firelor de apă
poeme târzii uitate în colţul minţii poleite cu amar şi teamă
teama de a nu fi prea târziu ori
mâine e ziua nesperanţei căci pe azi n-a trăit-o nimeni
încerci să pipăi răsăritul
care nu mai răsare doar apune şi doar se stinge
într-o lume prea idolatră şi nepăsătoare
dorinţa de a rupe fiarele cu ochii a pierit de mult
odată cu venirea culorilor

simte umbra serii cum ţine strâns în palme trecutul
îi şopteşte vieţii ceva la ureche dar e prea multă linişte
să auzi să aud să auzim cu toţi secretul tainelor fine
din care izvorăşte doar dragostea
chipul dat uitării se reîntoarce clipă de clipă doar durere
când visele vor zâmbi
atunci ne vom preface în libelule
şi ochii noştri vor fi cenuşii

afară ninge cu vânt
iar plopii de fum şi tăciune se închină firelor de apă


anason

sunt însetat de roua buzelor tale suflet din sufletul meu
acum nu exişti
pleoapele tale ude fine şi înguste îmi trezesc dorul spre veşnicie
dar aş mai rămâne pentru tine
pentru ochii chipul şi buzele tale care îmi trezesc amintiri
unele dor chinuindu-mă ca pe un ultim om
dar nu cedez niciodată n-am făcut asta încep să cred
visurile au subînţelesurile adierilor de iulie trecut
care acum stă gata-gata să se împrăştie luând cu el
luna stele şi abisul colorat pe care l-am schiţat odată
împreună

mi-e dor
de toate şi toate
mi-e dor să-mi spui din nou adevărul pe care nu-l acceptam niciodată
dar îl regăseam în tine
în cuvintele tale moi şi glasul acela strivit de gânduri precare
dorinţa de singurătate alături de mine şi poemele mele

când te plictiseai Bacovia era cel mai potrivit
scrumul acelui fum gros stins în iarba moale a răsăritului
te făcea să pluteşti deasupra a tot ceea ce nu era în faţa ta
pădurea multicoloră şi acuarela din privirea mea

acum străbat singur aceleaşi drumuri solitare în acelaşi anotimp
mi-e dor de tine
dar tu nu mai eşti iar glasul tău sfâşiat de ambiţii şi dorinţi s-a stins
s-a stins odată cu aşteptarea toamnei


iubirea face parte din infinit atunci razele poartă în ele speranţă

m-am născut în gândul şi-n ochii unei lăcuste
atârnam de timp şi linişte îmbiat doar de roua amiezii
fugitivă şi ea în sanctuarul 4×4 al ziarelor monotone

toate erau brodate cu rouă
până şi blocul de vis-a-vis purta emblema apei târzii
fără numere şi obloane
roşul era roşu deschis iar albastrul îşi căuta cu repeziciune
moartea cea nedezgropată cu mâinile pe dinafară

îmi spumega trupul la un moment dat
neştiind dacă sufletul face parte din aciditatea plantelor
beau aer şi fumez văzduh împreună cu soarele
stins şi el de lacrimile prefăcute în sloi de atlantic ale mamei
pulbere de stele
şi amăgitul trubadur şi-a încasat pomana aleatoriu strigând
„iubirea face parte din infinit atunci razele poartă în ele speranţă”

plângea
dar în surâsul lui de odinioară nu-l uita nimeni
nici crinii oamenii mării ori aripile sângerânde ale lunii
toate îl purtau în suflet pentru adâncimea gândurilor
pentru lumea „face-to-face” care o schiţa zi de zi
luându-ne de mână