Category Archives: Cercul prozelor scurte „Ştii…”

Gânduri pentru Traian

când le-ai spus ultima dată că pleci?

m-ai rugat să te duc cu mine acolo de unde vin cuvintele;
nu te-am refuzat niciodată.
acolo perfecţiunea e ceva impropriu iar legea firii e
un fel de albastru
nicicând mai perfect decât
trăim în gălăgie

hai să ne spânzurăm gândurile
o, Traiane
de-ar ştii cum mor muritori ai vrea să mai trăieşti
nu suntem zei
dar gloria lor ni se repede în sânge
ne atacă toracele ca o cea mai fioroasă jiganie
nimic nu seamănă cu dorinţa
nimic nu e sfânt decât dumnezeirea

în fapte ne ştergem palmele pătate de sânge auriu
furat dintre gratiile moştenitorilor
o, Traiane
n-am dormit toată vara ca să putem renaşte
odată cu toamna care doarme domnind
luna ne e martor

ne scufundăm visele greoaie
au formă de plumb
tină
şi măsline

***

mi-a fost dor să scriu
mulţumesc


Scrisoare Ramonei

Ştii tu draga mea Ramona, atunci când noi ne stingem, alţii încearcă să ne reaprindă. Dar nu oricum, nu cu orice. Folosesc dragoste, răbdare şi scop. Au în ei tehnica de a reaprinde oricând speranţa noastră ce tinde spre dispariţie.
Te simţi singură uneori, deşi eşti înconjurată de cele mai dragi fiinţe poate. Dar inima nu minte niciodată, iar sufletul ia întotdeauna deciziile în afecţiune. Simţi nevoia să ieşi din ambuscada în care eşti prinsă, inevitabil, ai vrea să zbori, să-ţi depăşeşti limitele impuse şi să te înalţi voioasă către înalt. Acolo vei desena arborele pământului alături de îngeri, şi le vei admira surâsul. Aici, acum, suntem singuri. Compuşi din legi, cuvinte urâte şi seci, muzică proastă, lăsaţi în voia sorţii. Destinul a fugit în ţări străine, s-a ascuns adânc – s-a profitat prea mult de el. Vieţi rose în culori de turcoaz, poleite cu nedragoste şi rutină; totul e inedit, eul profund nu mai e poetul de altădată iar scurta viziune din noaptea dinaintea frumosului se uită. De ce trec toate? De ce nu poposesc măcar cu un moment în plus pe streaşina gândurilor noastre. Vorbeşte cu luna când simţi nevoia de a vorbi cu nimeni! Lasă-te ridicată în jos de razele ei incolore, dar albe, cu un profund accent de azuriu. Inspiră adânc aerul putred al oraşului, gândeşte-te că nu exişti, ci doar o nălucă, un iz, ceva asemănător ţie te întruchipează în oglindă. Avem nevoie de dragoste, de multă dragoste. De o poveste de iubire spusă de un amator, dar cu sufletul udat în fiecare dimineaţă de lacrimile durerii, chinurile nădejdii, aripile frânte ale unei poze, a cărui virgulă nu se mai vrea pune niciodată. Speră totuşi! Speră în ceva concis dar totuşi neprecis. Viitorul nu-ţi va fi niciodată prieten, cum nici prieteni nu-ţi sunt prieteni, până ce nu demonstrează într-un fel sau altul.

Învaţă să scrii pe ciornă totul! Manuscrisul final scrie-l ultimul! Dar ultimul…


Gânduri pentru Eva

Știi tu draga mea Eva… lucrurile frumoase sunt cele mai ascunse de ochii noștri. Apusul înorat de flori și paradis se stinge, în fiecare clipă; pleacă mai departe. Ne camuflăm în mare și ne curg lacrimi din cuvinte. Privim norii, ținem de mână suflete. Țip către cer – dă-ne ploaie! Va ploua cu foc odată, iar pe noi ne va arde singurătatea. Vom spânzura povețile, clipele de liniște. Ne vom certa pentru veșnicie cu orbii care văd, dar nu ce trebuie. Cine te-a învățat să fii frumoasă? Îmi simt inima pe înaltul gândului tău. Ai doar unul, ferice de tine! Poți pipăi lumina din stropii plânsului. Ne ne va lovi nimeni. Nu suntem nici aur, nici altceva însă avem cuget, spirit, lacrimi. Visele nu ajung la destinatar până ce nu le construiești un drum. Atât timp cât înveți și pe alții să iubească, fii fericită! Nu mi-aș imagina niciodată tristețea în rădăcinile surâsului tău…
E gol în jur. Simți? Toți pleacă din trupurile lor, reînviu incompleți în lumea smaraldelor lunatice, acolo unde torța dragostei arde pentru totdeauna, interfața naturii nu e aceeași, iar frumosul arată ca tine! Hai să ne întoarcem în timpul literelor, la autorul, inventatorul lor. Scrie cu mine! Scrie pe fiecare fir de aer – e o parte din noi. Ia-mi degetele și folosește-le ca ciornă. Hai să ne întoarcem la stele, să le admirăm zâmbetul lipsit de frică, durere ori amar. Aș renunța la orice drum spre nicăieri ca să refac simbolismul. Suntem prea duri în toate,  epoca asta ne crapă fierele, iar prin artere circulă doar politică și șah mat la fiecare pas. Mâine, ieri, ori azi e același lucru. Nu vei găsi niciodată ajutorul acolo unde nu îl cauți. Inima nu-ți fie servitor; doar îndrumător, dascăl, prieten. Prinde-ți aspirațiile răzlețe în palmă și spune-le povești! Le va trece dorul de-a pleca!

Vei cunoaște o fire nouă, un pământ nou, oameni… inimi  noi!


Gânduri pentru Robert

Știi tu vere, coloanele de infinit s-au scurtat…
Am stat mult pe gânduri până să-ți scriu aceste rânduri. Ascultam lirica dintre sunete. Totul e o competiție; una grea care scufundă literalmente puterea. Nu poți trăi mai mult dacă nu zâmbești! Vino lângă mine și ascultă muzica. Apoi scoate-ți căștile, deconectează-le de la inimă și ascultă-ți suflul. Tinde spre panică și tăcere. Rezumăm degetele la o simplă atingere, o simplă sufocare, un simplu reflux. E un fel de răspuns la nicio întrebare. Mă înțelegi? Nu înțelegi; e normal – nici eu nu înțeleg!
Ai rupt vreodată o poveste în două? Nu? Încearcă! Vei descoperi fiecare picătură din praful firului. O rupi o dată, și rupi toate tainele, dezvăluindu-le! Rupi toată eternitatea cuvântului, transformând totul într-o risipă și un gând aproape de nimic și nimic. Nimic! Speranțe – nici nu le vei putea percepe, căci deja sunt vândute altora, care, săracii, duc lipsă de tratamente, de iubire, de viață…
Am aliniat fiecare gând în fragmentul lui. Nu-ți voi fi în stare niciodată să scriu la adresa persoanei tale. Amintirile mă frământă, decolorându-mă. Acum e întuneric, noapte, liniște! Mâine ce va fii? Mi-e dor… de toate și tot! Mi-e dor să te strâng în brațe, dar sincer și deschis. Ca sufletul tău în adierea șoaptelor târzii din toamna anului fără număr. Căci l-am uitat. Chiar și când v-a trebui să zic ceva – voi reuși? S-au adunat multe. Gândurile nespuse (nescrise) se uită! Am uitat!…
Eu și fiul menestrelului…


Scrisoare pentru Paul

Știi dragul meu Paul, structura lumii se miniaturizează odată cu maturizarea ta. Sufletul stă pe loc, dar locul e sfințit de om, iar omul caută întotdeauna să meargă cât mai departe. Nu există limite, în aceasta viață cel puțin! Întâi descoperi tinicheaua, și nu-ți va plăcea; vei căuta mai mult și vei da de tot felul de fiare și impurități, vei trece și peste ele; vei ajunge să simți bronzul și argintul – dar nu vei fi mulțumit; vei pipăi aerul plin de aur al frumuseților – aici te vei bloca, vei uita că mai sus de aur mai e ceva, așa cum mai sus de ceva e un altceva, chiar dacă poate nu e. Forțează-ți cugetul să înțeleagă asta! Tu ai cele mai sincere și bune răspunsuri! Fii limpede la orice, și selectiv! Fii răbdător și dă la o parte ce trebuie dat la o parte! Nu lăsa pe nimeni să-ți atingă arterele, căci s-ar putea să nu-ți mai simți inima! Oamenii vor să fie iubiți – dar ce oferă în schimb? Știi prea bine…
Prietene, așterne-ți singur locul în care dormi. Creează-ți singur armata, fie că lupți cu sânge sau cuvinte; nu-i lăsa pe alții să aleagă pentru tine! Fă totul singur! Ia-ți doi trei fraieri de încredere și spune-le planul! Apoi așteaptă… Gândește-te nu de doua-trei ori înainte să spui ceva – gândește-te de o mie de ori dacă e posibil; nu contează timpul, de fapt timpul nici nu există prietene! Așa îl numesc oamenii, pe lângă el vin secole, ani, oră, sutime etc. – termeni simpli care denumesc niște fenomene inexplicabile! Nu vei întârzia sau nu vei pierde nimic dacă gândești! Sunt atâtea omule! Am atâtea să-ți spun și să-ți arăt, însă mă rezum doar atât. Tu deabia acum începi să deschizi ochii; până acum ai stat așteptând – așteptând nimicul, dar totuși sfârșitul. Acum că vezi culorile, renunță la alb-negru!  Ține totul pentru tine, totul însemnând esențialul. N-ar avea niciun rost să-ți metaforizez sau să-ți bag pe gât epitete la care nici nu-ți permiți a le privi pe dinafară.
Ia-o pe undeva! Ia-ți merindele și viața! Acum poți zâmbi…


Gânduri pentru Sebastian

Ți-am promis-o și pe asta frățioare. Și o scriu acum din nevoie de libertate, de dragoste, de apărare, pe care o găsesc doar în rotunzimea albastră a privirii tale. Un ocean nesfârșit, desăvârșit în clipe, transformate mai apoi în „black and yellow”. Pășesc pe mijloc, te urmez. Tu țintești stele, eu le culeg. Tu surâzi, eu scriu. Ne omogenizăm perfect! Creem starea neutră de poveste, din aceea pe care o asculți doar pe-un vârf de munte, de la un moș tânăr; astfel de trăire să-i mulțumești lui Dumnezeu toată viața dacă prinzi. Oricum, natura noastră simte mirosul cald al speranței, zburăm peste toți și toate. Cred că ucigașul cu H nu se mai năștea dacă știa că în viitorul-prezent apărem noi. Suntem în stare să omorâm o națiune, nu sunt fiare, dar avem nume comune. Suntem răi în cuvinte, faptele curg de la sine. Noi, cei ce așteptăm totdeauna răsăritul cu ochii deschiși și sentimentul care vine odată cu împlinirea libertății. O simt, o miros, își face loc în fiecare seara, inspirând-o, îmi umblă prin simțiri, în fiecare seară e altfel, nu mă mai întorc; pentru nimic! Dă-mi ceva mai bun, o, tu, lume amară, dornică de renaștere, dar nerenașcentistă. Nelăsarea voastră – durerea noastră. Sunt creați la fel, aceleași dorințe ne sting și ne aprind. Cădem și ne ridică cei de la care ne așteptăm mai puțin. Îmi pun lumina în gânduri, aștept sunetul fâlfâirii aripilor de înger prefăcuți în pagini. Noi trebuie să le umplem, să le colorăm, să le dăm viață, sens și… toate astea cu dragoste.
Să nu lăsăm ca oamenii ce nu cred în iubire să spânzure roadele ei în pereții buimăciți de praf ai sanctuarelor lor neîntrerupte și infinite. Dragostea nu are cazier, alibiul trebuie format de noi. Gândește-te frățioare! Gândește-te că timpul nu așteaptă. Degeaba ne mint ei cu o secundă în minus ori în plus. Chiar de n-ar mai exista ceasuri, cronologie, timp – tot am știi că a trecut, și nu am avut curajul să ne pronunțăm. Culorile se închiriază món ami! Se închiriază la fiecare pas, nu ai observat deja de ce cei necredincioși încep să creadă? Timpul nu așteaptă, cum nici chipurile nu sunt liniștite și nu iubesc. Dragă Sebastiane, nu-ți fă orare și nu crede în prezicerile lumii, sunt doar de fațada! Timpul nu are vreme! Este un moment când, mulți o spun – lumea va reveni la natura ei inițială. Dar niciodată nu poți naște același copil de două ori. Poate va reveni la inițial, dar cu cicatrici și răni adânci! Deci ăla nu e inițial, cum nici noi nu suntem definitivi să ne schimbăm după cursul lor…

N-are rost…


Scrisoare pentru Grați(m)an

Știi tu Man(e), ești ca și mine. Ai ajuns să îți rupi din fire, scriind orbilor în fiecare noapte. Noapte? – greșesc! E un fel de prăjitură neagră, piperată cu alb, mult alb… Sigur vei înțelege; sigur o vei lua ca pe cel mai prietenesc sfat și ca de la unul care te apreciază: să nu lași niciodată condeiul din mână! Să nu-i lași să te mânjească cu nesupremația lor, te vei afunda adânc și poate nu-ți va mai întinde nimeni o mână. Luptă cu fiecare literă care se ivește pe buze! Încearc-o! Pune-o acolo unde trebuie! Formează din cuvinte – nu proze și poezii, ci gânduri și dragoste! Nu ipoteze, concluzii, speculații – mângâie, iubește, ridică! Tinde spre infinit și pipăie-i culoarea, mirosindu-i coama de argint, poleită în aur – miroase a ploaie! Răbufnirea văzduhului, ceața cuprinzătoare și plină de lumină, căldura a „o să fie bine”. Văd marea cum plânge și liniștea cum cere tăcere. Inimile – singurele camere unde nevinovăția există; nu-ți lega gândurile tacite de inimă! Ascult-o și dăruiește-i… dăruiește-i un cadou pe care să nu-l uite niciodată! Căci dacă inima te va uita, te va uita și Dumnezeu… Nu-ți face griji! Grijile nu există; există doar cuvântul, ori nu crede în cuvinte fără duh, fără un sens, fără un nucleu încă arzând, nu-ți aprecia acalmia! Dă totul pe fața și fi neîndurător, trăiește timpul scurt care ți s-a dat cu folos! Scrie pentru cei dragi! Scrie pentru Dumnezeu. Scrie pentru tine! Nu aș vrea să te pierd! Sunt atâtea capcane infinite, pândind la fiecare colțișor al chipurilor care nu există. Învață să trăiești printre rândurile scrise! Degeaba ai lângă tine un om care scrie despre suferință dacă nu îl ai pe un altul care s-o simtă!
Zâmbetul pașilor pe cer încă mă cheamă să continui pe drumul ăsta. Nu pot singur! Hai cu mine! Fi fără grijă, căci fiasco-ul nu e chiar peste tot, cum zic cei mai mulți. „Fie reușim împreună, fie ne vom risipi încercând singuri…”

Am să-ți spun mai multe și altădată. Deocamdată plonjează prin mulțime și redă-le surâsul.
Atât. Deocamdată!…


Gânduri pentru BuBu

Ştii tu draga mea Bubu… nu mai am cuvinte. Nu mai am nici măcar şoapte să cer vântului să-şi despice aripile sărace şi biciuite de timp şi nerecunoştinţă. Să-i cer vântului să-şi scrie el gândurile în seara asta. Căci eu nu mai am putere. Eu nu mai am serenitatea de altă dată, ori tu ai nevoie de asta! Cuvintele reci sunt ca nişte vorbe delăsătoare, distante ori pasive. Nu vreau să intru în această atmosferă. Nu vreau să intri în nebunia mea!…
Ştii tu, culoarea anotimpului ăsta mă trimite în agonie, cu sete de acalmie mă prăbuşesc în negura zilei. Orb, mă îndrept către nicăieri, nu am un drum precis, nici nişte concepţii adevărate de care să mă ţin, ori să mă ghidez. Nu-mi adopta temperamentul, nici nu-ţi crea simboluri din persoane ca mine. Eu, cel cu intenţia de a sfărâma lumea şi a vă dărui-o praf. Eu, cel ce cutreieră galaxia, cu speranţa de a găsi răspunsul la întrebările iubirii. Eu, cel ce nu mai are cuvinte, când cei dragi lui au cea mai mare nevoie, ori îndemnurile trebuiesc răsplătite, iar promisiunile duse la capăt…
Îţi plăcea să asculţi florile în liniştea dinaintea toamnei, o vreme ca aceasta. Ascultai mugurii care acum erau maturi şi mai apoi le povesteai ce e bineţea. Îţi plăcea să înfloreşti în fiecare secundă din clipa trecută, renăscând în sânul soarelui, mângâiată de roua dimineţilor în care tu erai stăpână peste univers, iar văzduhul îţi trimitea ca dar, zâmbete! Era o lume numai a ta, acum pierdută prin spinii lumii, a prietenilor neprieteni şi a soarelui care nu mai surâde în nopţile cu lună plină, dând startul la jocurile voastre copilăreşti, pe care nu le vei uita niciodată. Ţi-e dor… ca şi mie de altfel. Ţi-e dor de toate, şi poate câteodată, în serile mai puţin înserate, când amurgul cerşeşte domnie şi odihnă, revezi toate astea în minte, şi le dai un sincron precis, un timp de repaus, şi o după-amiază de reînviere. Te joci în culorile cerului, schiţând curcubee şi ploi. Uiţi pentru câteva veacuri de lacrimi ori dorinţi, şi te avânţi în suflarea cea de dincolo de greutăţi.

Ascultă liniştea, vorbind cu tine însuţi. E remediul cel mai bun pentru a vindeca rănile prezentului…


Scrisoare Georgianei. (G.P.)

Ştii tu draga mea Georgii…tot ce vezi dimineaţa, când buimăcită îţi trezeşti simţurile, nu se numeşte culoare! Culoarea nu e o simplă materie a ochiului, ea e mai mult de atât. Nu o poţi observa dimineaţa! Niciodată! Culoarea nu se vede de cele mai multe ori, ci se simte! Se simte cu ochii inimii, sau cu lacrimile mamei. Culoarea adevărată se află numai înlăuntrul celor trăitori, a celor iubitori ori a celor ce dăruiesc, neaşteptând ceva înapoi. A celor cum eşti tu! Fiinţa ta a răsărit odată cu sugestiile. Temătoare, expresivă, cu nuanţe stacojii, frumos îmbinate s-au răsfrânt în privirile universului. Te-a sărutat pe obrajii roşii, luându-te cu el. Ţi-a arătat toate frumuseţile lumii, ignorând şi ocolind neplăcutul. Ai văzut lumea goală, aşa cum era la început. Dar un singur lucru nu avea pământul – culoare! Ai vrut să întrebi pe Tatăl a toate de ce culorile nu există încă, deşi tu le ştiai, căci prin vis, în gândurile tale târzii, acum îngropate, le vedeai, le puteai pipăi cu mâinile încă arzând şi mirosind a frumos. Te-ai jucat în templul acesta ani de zile, chiar până azi, dar nu ai spus la nimeni. Dorinţele tale vroiau să străpungă văzduhul, şi de aceea nu vroiai să ţi-o ia nimeni înainte! Ai ascultat în tăcere, liniştea ploii, udând temătoare faţa invizibilă a creaţiei. Dar totul era incolor, lipsit de definiţie, sec. Dar nu ai cutezat să întrebi motivul. Ai ţinut în tine, şi ai pornit singură prin macrocosm să-ţi găseşti răspunsurile. Te vedeam, orice pas făcut îmi ţintuia arterele. Te simţeam, căci orice suflu al tău îmi vântura cald prin închipuire. Îţi ştiam gândurile ascunse, ori mai puţin ascunse, dar tot ce te cuprindea şi te apăsa erau tainele. Aveai să le descoperi într-un sfârşit, dar cu mâinile sfâşiate şi trecute prin durere. Focul căpăta aurora neantului, gingăşia materiei nu mai exista. Pleoapele tale erau pline de cer, durute şi răsfrânte în iubire, căutând răspunsul…

Frumosul a dispărut odată cu găsirea culorii. Culoarea reprezenta doar lumină. Odată cu lumina a apărut întunericul, iar odată cu întuneric – lucrurile urâte. Tu nu cunoşteai toate astea. Eu le cunoşteam, dar distanţa mi-a furat graiul. Am tăcut; privind în tihnă cum recolorezi natura umană…


Gânduri pentru Ioana

Ştii tu draga mea Ioana, soarele nu răsare decât după feţele oamenilor. El nu se ghidează decât după zâmbetul ori lacrimile lor. Soarele reprezintă cel mai de temut sanctuar şi labirint al pământului, îngroapă zi de zi, noi şi noi oameni vechi. Îmi tremură gândurile în faţa durerii tale. Nu mai plouă, deşi ne-am dori asta atât de mult! Nane! Şi totul devine linişte… Fiorii ceţii din noapte te cuprind, rece, tainic. Inima e un simplu mediu ud din care curge ori se varsă fericire roşie. Mintea e un fel de cer nenăscut, aprins de duhul perfecţiunii, un crater atins de neîmpliniri, aterizat în stabilopodul gândului. Roz – iar dorinţele apar şi reapar, suflând, le dai împlinire, însă pentru cel mai scurt timp cu putinţă. Vremea serilor în care tavanul are formă de jucărie, iar draperiile ţin de carte de poveşti a trecut, s-a scurs odată cu revenirea prezentului. Nu observi că aceeaşi secundă se repetă la infinit, dar parcă de fiecare dată, mai dureroasă şi mai nezâmbitoare ca precedenta? Ori nu respirăm destul, sau pasul nefăcut e speranţa neapărută a sunetului obscur? Fulgeră cu aer, iar cărările gri împroşcate cu scrum şi rugină ne sunt adăpost. Din tine curg şiroaie de tăcere, linişte, şi cristal de înalt. Prin tine pătrund lumi paralele şi neparalele, vise de adolescent târziu îngropându-şi tainele în asfalt, nerepezindu-te, te recreezi, luptând pentru propia-ţi soartă! Învaţă să pui un preţ pe orice, căci nu orice e nepreţuit! Învaţă să crezi în tine, şi lasă-i pe cei cu jumătate de viaţă deja epuizată să-şi vadă de cuvintele lor fără sens. Încearcă să priveşti înlăuntrul curcubeului, admiră-i frumuseţea, dar nu doar atât – pătrunde-i în viziune, bucurându-te! Fie-ţi sete permanentă de cuvinte, singurul aliat şi adăpost sigur, ascultă vioara apusului, cum străpunge văzduhul, arcuindu-l, şi modelând stelele doar pentru tine! Ascultă noaptea până târziu tăcerea şi refluxurile ei! Ajută la formarea noii creaţii, căci numai oamenii fără Dumnezeu sunt singuri! Ascultă de tine şi cei ce au adoptat deja aceasta metodă! Nu-ţi crea oameni fără nădejde, căci vor învăţa să te răpună! Sinceritatea nu-ţi fie surpriză, prefă-te că e bine, şi totul va decurge… normal!

Învaţă să rişti – ascultă cerul cum plânge, schiţând soare!