Povestea-infinit (jam session cu Sebastian Bobouţanu)

(SB)
Ni se oferă atât de mult timp să iubim şi totusi nu o facem.

(Andrei)
e ca atunci când îmi deschid palmele şi aplaud cu privirea
ascult
desculţ pe uliţa portativelor
mă las umplut de linişte speranţă
uitare

sunt gol căci nu am nevoie de haine să te iubesc

(SB)
Iubirea de frumos te aduce pe culmile nebuniei, de la lucruri care fac parte din viaţa de zi cu zi la fapte, gesturi ori sentimente ce te fac să pari rupt de realitate.

(Andrei)
sunt nebun de când am început să scriu cărţi
în prologul cuvintelor mele
se înfiripă crenguţa de brad
uitată de ani pe obrazul fetei
iubeşte
muzică.viaţă.schimbare

(SB)
Pentru restul lumii eşti o simplă fată, pentru mine…. centrul universului.

(Andrei)
creatură simplă
te rup din cartea cu basme
să mi-o aduci înapoi pe ea şi să mă regăsesc pe mine
ai balansul labirintului închid ochii şi te văd
împreună cu ea
o ţii de mână aşteptându-mă
eu nu mai vin

(SB)
Împărtăşindu-ne iubirea în taina apusului de soare când felinarele iau chip,
în brate
iubită vreau sa te cuprind.

(Andrei)
în ploaia tomnatică de ieri. te-am aşteptat. fiinţă proaspătă cu gust şi miros. ai aceeaşi dantelă şi fularul acela. mănuşile-ţi de gumă mă subliniază. aer de boală. anotimp – toamna. ud copacul casei mele cu lacrimi din stejarul inimii. mă transform în abur. fumez vapori.

(SB)
Mai bine mor acum în picioare, recunoscându-mi slăbiciunile materiale sau sufleteşti, decât să trăiesc o viaţă în genunchi minţindu-mi propria conştiinţă.

(Andrei)
oameni pier
ca un ultim sunet de vioară
pe carapacea mea încă nu scrie iubire


Şi totusi,iubirea sau Cum iubeşti (jam session cu Tia Mc Pierce)

(Tia)
Aveam ceva.Cândva.Aveam.
Dar ai lăsat să-ţi scape printre degete.
Ai lăsat sau mai bine spus,ai alungat
Acel sentiment ce odată îl preţuiam
Mai mult decât orice sau decât oricine
Cândva era totul sau nimic.
Eram noi şi lumea.Tu şi eu.
Eram cândva.Acum nimic.
Cândva a fost.Acum – prezent.

(Andrei)
lacrimile de sub preş le arunc în sobă
sub orizontul afecţiunilor mele stă ascunsă
strădania
taina speranţelor încuiată adânc
în gustul acrişor al ceaiului de dimineaţă
pe totdeauna îl vei ocoli
vei vea cafea şi vei fuma vieţi
totul se va termina odată cu începutul unei noi povestiri
unui nou poem

(Tia)
Mă îmbin cu fumul ce pluteşte-n aer.
Mă îmbie parfumul tău.
Mă fac că-s oarbă.Te faci că eşti tare.
Suntem aceiaşi oameni. Slabi. Ascunşi.
Puternici,dacă stai să te gândeşti.
Nu ne jucăm cu jucării.Inimile sunt mai bune.
Şi nici să pierdem,nu încercăm.
Ne trăim,ne soarbeam,dar ne uităm.

(Andrei)
ne vom uita unii pe alţii
acum mai străini ca niciodată
mie îmi place ploaia – ascunde-o de mine
du-te pe cerul universului şi desenează singură norii
nu te mai uita la mine
gulerul tricoului mi-e pătat de rujul tău
e ultimul cânt
ultimul acord în starea de a transmite
n-ai ascultat şi nu-ţi va plăcea niciodată
acceptă că eşti om

(Tia)
O lume am,o ai şi tu.Şi totuşi două drumuri ne despart.
Ajung aici să fiu stăpână,ajungi acolo să fi un sclav.
Şi poate-ai vrea să revi.Să vi aici.Să fi al meu.
Dar totuşi,rămâi acolo,între vii,să fi doar un alt … om, mereu.
Ţi-e dor,pe chip se vede.Ţi-e dor şi m-ai vrea înapoi.
Dar tu şi-al tău orgoliu,rămâneţi prada gurilor.
Şi poate de mă vei căuta,tot aici mă vei gasi
Aici,mereu,să fiu a ta.
Aici mereu,să ma susti.

(Andrei)
mă voi reconstrui în inima unui solitar
din antarctica
voi sufla în palme abur de toamnă
miros de guturai
cenuşă
ploaie şi pastel
se spune că poezia nu există
că ar fi doar o povestioară de seară
spusă unor copii deabia ajunşi
să fie îndrăgostiţi
desfac tavanul şi-l învăţ alfabetul
poezia există
dar nu o vei putea vedea niciodată


aşteptare

stau
clipind din când în când. natura mă înfăşoară
acordeonul şi briceagul, acum prieteni;trist mă răstorn din patul mării
tai din astenosferă. sunt prea confortabil

şi când va veni ea – prietenă cu duşmanii mei
se va arăta în toate visurile mele şi le va împlini
ştii că vreau numai inspiraţie pentru bucuria fraţilor

departe de vers alb. mă sfiesc a iubi pe cineva. e o chestie de moment
îmi trece şi iubesc. dar tăcând şi privirea mi-e piedestal
rumegând rugina; paralizez de dragoste
în abisul soarelui de-acolo de unde vin lacrimile ei
încă o caut. pe ea şi solfegiul vorbelor spuse de ieri încoace
împletesc vise. colaj de stele, le pun în părul tău

rămâi cu o secundă în urmă şi cumpără timp pentru cei dragi
nemurirea doar în cărţi.
pentru tine – cuvinte de dragost şi plăcere de neconectare
noaptea târziu mă iau la ceartă cu străinii

aştept ploaia roză
să-mi ude pleoapele pline de timp

te aştept şi pe tine
iubită
o, spintecând norii


jam session c-o frântură de lumină

Dragostea nu e făcută pentru cei slabi.

ei duc dorul celor nemuritori
praful de stele îndeajuns de putred
să-i ocărască
furându-le din visele începute pe-un bloc de hârtie
prins în lacrimi şi băutură
totul e cum nu se poate mai bine
pentru dragostea care seamănă c-un cerc
într-o mulţime de pătrate

Dragostea nu e ceva explicabil. Pur şi simplu, e ceva la care nu toată lumea are acces. Trebuie să fii deschis spre orice, ca să ai şansa să o încerci. Trebuie să fii conştient că poate dispărea în orice clipă, aşa cum la fel de bine poate apărea în orice clipă.

e făurită din dragoste. ea – clipa. o ascult ca pe un drag învăţăcel. ai văzut conturul şi forma lunii astă seară? era ruginie – la fel ca sufletul meu care cere clipe. se joacă în cuvinte. mi-a luat ceara de pe pleoape şi griul închis de pe încheietura frunţii. dragostea e de explicat doar în fapte.

Neglijenţa e uneori singura în faţa căreia îngenunchem mai vulnerabili ca niciodată.

eu stau şi ascult tăcerea din spatele liniştii
mă împresoară cu lumi nescrise dar gândite
de mine
de tine
neglijenţi atingem creaţia

ţi-a plăcut mărul Adame?
copiii iubesc împreună
fiecare inimă înfundată în trecut
prind prezentul din zbor
ţi-l arunc în palme
chitara asta nu ştie ceva mai vesel?

Care e scopul existenţei unui muritor, când de fapt toţi suntem condamnaţi aceleaşi sorţi? De ce alergăm după lucruri care nu ne folosesc la nimic, dar care se consideră necesare? Pentru ce? Omul se crede superior, când de fapt este unul din cele mai nefericite făpturi, din cauză că poate avea atât de multe limitându-se la nimic.

întrebări la care ochii mei nu ştiu a răspunde. ochii mei răspund numai stelelor. numai gândurilor de rămas bun din pragul cunştiinţei noastre. îţi pot citi paşii următori – se îndreaptă spre nepăsare şi dileme. tu omule – cât vei mai cunoaşte singurătatea. băutura. lacrima. – te vei numi om!

vrem schimbări
eu
tu
el
ea
nu suntem îngeri

Tindem să dăm atenţie lucrurilor care ne fac rău, pierzându-ne pe noi înşine pe drumul spre fericire.

eşti timidă cu nopţile
le scoţi din auroră galbenul
şi-l transformi în toamnă

pe la geamul imaginaţiei mele pierdute
trec aleatoriu în pas de vals amintiri din basme
sau din crimele scrise în creion pe tren
ori hârtia ploii care mă adapă cu răcoare
ce bine că eşti

ce bine că din noi se scurg anotimpuri
şi nimeni nu-şi dă seama
fericirea o găseşti la supermarket
e la reducere azi
ce bine

voi oameni cu două cugete
treziţi-vă
vă înarmaţi cu lacrimi şi nefericire
durere

voi nebuni cu vise de pământ
răsculaţi-vă
ardeţi patimile astea


(La) ceas de rascruce: agonie şi frânturi – jam session cu Man Graţian

(Andrei)
îmi ascult temerile
din încăperi străine curge glasul unui înger tomnatic
sunt prins într-o cameră rece cu patru nepereţi
plus alţi doi
fraţi cu iadul plâng
nemurirea e departe când pe străzi
şuieră doar poeme de Bacovia

(Man)
simt pagini străine pe coala mea albă
şi încerc să scap din strânsori gri,
mai colorate ca niciodată cu seva timpurie
iar atunci când ridic pensula din mâna dreaptă
tabloul mi-e deja pictat
pentru că toamna e aici
iar sufletul mi-a scăpat pe cărari infinite
şi pleacă în căutarea dragostei
care am lăsat-o verii
şi care am pierdut-o mai apoi
în tine.

(Andrei)
am lepădat haina anotimpurilor
mă retrag în abisul ploilor acolo de unde
numai o siluetă îmbrăcată în palton ciocolatiu
fumând strident şi sorbind din cafeaua ei amăruie
în colţ de stradă nu-şi face milă
iar norii iau curbura zidurilor uscate
defragmentând suflete

(Man)
şi te iau, te întorc şi te arunc pe grădini uscate,
cu verde te toc mărunt,
pentru că ţi-am pierdut culoarea
iar speranţa am lăsat-o acolo unde te-ai stins şi tu,
după soare,
în pantalonii aruncaţi pe podeaua de vise
care nu mi-o mai amintesc decât la lună plină
şi cum norii mă străpung acum şi nu te mai văd
plâng şi melancolie citesc împrejur,
pe chipuri şi pe inimi,
auriu, cenuşiu, maro şi ruginiu
cromatică în viaţă,
dar tristeţe la moarte,
prietene semiom.

(Andrei)
îmi fluieră vânt albastru prin undele nervurii
siluete străine contribuie la bugetul
saloanelor
din obstacole vitale se nasc iluzii
pietrele vorbesc dar surzi
n-avem loc printre sapienţă şi
gândurile astea retrase scoase de nicăieri
duc la cubismn şi crispare
ne grăbim transfigurând libertatea
o ţinem în buzunar cu neînţelepciune
suntem pătimitori de nevroză toţi
din plictiseala dezolantă
suntem nocturni
tomnatici
şi bolnavi

(Man)
aşa e toamna..
îţi numeri anii ce ţi-au mai rămas
şi încerci să faci loc printe gânduri,
ruinat şi necitit îţi continui calea prin lume
iar când dai de lumină,
te întorci la întuneric
şi te aduni, putrezeşti şi mori în fiecare zi
odată cu frunzele ce acum,
sunt ultimele vorbe şi amintiri rămase în tine…


briant

m-am înfruptat cu lună în timp ce trecea timpul
agale pe norii cugulitorilor
nu înlocuiesc nimic în splendoarea harului
ascult fumul tămâiei trezindu-mi conștiința
sufletul numără mințile rămase în așteptare
îmi arde iubirea
preschimb totul într-un anotimp și-l gust
e dulcele nevăzut în faptele bune

mă aștern pe-o filă de cer și încep să tac
prima dată înainte de ultima

prietene drege-ți glasul și revin-o acolo unde mori
gândește că dragostea e la colț de stradă
dar adevărul
mă îndoiesc
sunt unicelular în concordanță cu tainele
fac planuri fără rost dar ploaia tot vine
și nu va trece niciodată
va picura pe streașina oamenilor care nu mai plâng
încontinuu
până dragostea te va lua în brațe
și-ți va șopti cele două cuvinte

cad îngeri
murim


Scrisoare Ramonei

Ştii tu draga mea Ramona, atunci când noi ne stingem, alţii încearcă să ne reaprindă. Dar nu oricum, nu cu orice. Folosesc dragoste, răbdare şi scop. Au în ei tehnica de a reaprinde oricând speranţa noastră ce tinde spre dispariţie.
Te simţi singură uneori, deşi eşti înconjurată de cele mai dragi fiinţe poate. Dar inima nu minte niciodată, iar sufletul ia întotdeauna deciziile în afecţiune. Simţi nevoia să ieşi din ambuscada în care eşti prinsă, inevitabil, ai vrea să zbori, să-ţi depăşeşti limitele impuse şi să te înalţi voioasă către înalt. Acolo vei desena arborele pământului alături de îngeri, şi le vei admira surâsul. Aici, acum, suntem singuri. Compuşi din legi, cuvinte urâte şi seci, muzică proastă, lăsaţi în voia sorţii. Destinul a fugit în ţări străine, s-a ascuns adânc – s-a profitat prea mult de el. Vieţi rose în culori de turcoaz, poleite cu nedragoste şi rutină; totul e inedit, eul profund nu mai e poetul de altădată iar scurta viziune din noaptea dinaintea frumosului se uită. De ce trec toate? De ce nu poposesc măcar cu un moment în plus pe streaşina gândurilor noastre. Vorbeşte cu luna când simţi nevoia de a vorbi cu nimeni! Lasă-te ridicată în jos de razele ei incolore, dar albe, cu un profund accent de azuriu. Inspiră adânc aerul putred al oraşului, gândeşte-te că nu exişti, ci doar o nălucă, un iz, ceva asemănător ţie te întruchipează în oglindă. Avem nevoie de dragoste, de multă dragoste. De o poveste de iubire spusă de un amator, dar cu sufletul udat în fiecare dimineaţă de lacrimile durerii, chinurile nădejdii, aripile frânte ale unei poze, a cărui virgulă nu se mai vrea pune niciodată. Speră totuşi! Speră în ceva concis dar totuşi neprecis. Viitorul nu-ţi va fi niciodată prieten, cum nici prieteni nu-ţi sunt prieteni, până ce nu demonstrează într-un fel sau altul.

Învaţă să scrii pe ciornă totul! Manuscrisul final scrie-l ultimul! Dar ultimul…


Bă, tu eşti nebun? (bă eşti nebun)

lacrimi de felinar
în ploaia lipsită de resentimente şi
strofele lungi au pierit în latul pământului
îţi sărut de-a-ntreguul
părţi minuscule din mine coboară în inima ta
aştept

legături permanente cu lecturile mele nocturne
nimeni nu are nimic cu moartea doar că
obtuze şi greoaie lumile astea violete
e ca în Bacovia –
transformăm oraşul într-o chestie minusculă
apoi iubim
murim
violet
facem piramide din stălpi le căptuşim cu vene
sângele e vândut la săraci
adevărurile stau ascunse în sertar prăfuite
vremea caniculei când muream de cuvinte şi silabe
a trecut

acum a venit politica şi ne scufundăm în sus
în epoca asta nu există minciună
doar hiperactivitate
ce te legeni codruţa? – ţi-ai uitat sensul
ai bube de asfalt pe umeri şi ochi de savarină

ce te legeni codruţa
semnul pestriţ din caleaşca pomilor deghizaţi
clovni
vipere
somniferul dragostei e îmbălsămat în scrum

hai că v-aţi plictisit deja


Gânduri pentru Eva

Știi tu draga mea Eva… lucrurile frumoase sunt cele mai ascunse de ochii noștri. Apusul înorat de flori și paradis se stinge, în fiecare clipă; pleacă mai departe. Ne camuflăm în mare și ne curg lacrimi din cuvinte. Privim norii, ținem de mână suflete. Țip către cer – dă-ne ploaie! Va ploua cu foc odată, iar pe noi ne va arde singurătatea. Vom spânzura povețile, clipele de liniște. Ne vom certa pentru veșnicie cu orbii care văd, dar nu ce trebuie. Cine te-a învățat să fii frumoasă? Îmi simt inima pe înaltul gândului tău. Ai doar unul, ferice de tine! Poți pipăi lumina din stropii plânsului. Ne ne va lovi nimeni. Nu suntem nici aur, nici altceva însă avem cuget, spirit, lacrimi. Visele nu ajung la destinatar până ce nu le construiești un drum. Atât timp cât înveți și pe alții să iubească, fii fericită! Nu mi-aș imagina niciodată tristețea în rădăcinile surâsului tău…
E gol în jur. Simți? Toți pleacă din trupurile lor, reînviu incompleți în lumea smaraldelor lunatice, acolo unde torța dragostei arde pentru totdeauna, interfața naturii nu e aceeași, iar frumosul arată ca tine! Hai să ne întoarcem în timpul literelor, la autorul, inventatorul lor. Scrie cu mine! Scrie pe fiecare fir de aer – e o parte din noi. Ia-mi degetele și folosește-le ca ciornă. Hai să ne întoarcem la stele, să le admirăm zâmbetul lipsit de frică, durere ori amar. Aș renunța la orice drum spre nicăieri ca să refac simbolismul. Suntem prea duri în toate,  epoca asta ne crapă fierele, iar prin artere circulă doar politică și șah mat la fiecare pas. Mâine, ieri, ori azi e același lucru. Nu vei găsi niciodată ajutorul acolo unde nu îl cauți. Inima nu-ți fie servitor; doar îndrumător, dascăl, prieten. Prinde-ți aspirațiile răzlețe în palmă și spune-le povești! Le va trece dorul de-a pleca!

Vei cunoaște o fire nouă, un pământ nou, oameni… inimi  noi!


Gânduri pentru Robert

Știi tu vere, coloanele de infinit s-au scurtat…
Am stat mult pe gânduri până să-ți scriu aceste rânduri. Ascultam lirica dintre sunete. Totul e o competiție; una grea care scufundă literalmente puterea. Nu poți trăi mai mult dacă nu zâmbești! Vino lângă mine și ascultă muzica. Apoi scoate-ți căștile, deconectează-le de la inimă și ascultă-ți suflul. Tinde spre panică și tăcere. Rezumăm degetele la o simplă atingere, o simplă sufocare, un simplu reflux. E un fel de răspuns la nicio întrebare. Mă înțelegi? Nu înțelegi; e normal – nici eu nu înțeleg!
Ai rupt vreodată o poveste în două? Nu? Încearcă! Vei descoperi fiecare picătură din praful firului. O rupi o dată, și rupi toate tainele, dezvăluindu-le! Rupi toată eternitatea cuvântului, transformând totul într-o risipă și un gând aproape de nimic și nimic. Nimic! Speranțe – nici nu le vei putea percepe, căci deja sunt vândute altora, care, săracii, duc lipsă de tratamente, de iubire, de viață…
Am aliniat fiecare gând în fragmentul lui. Nu-ți voi fi în stare niciodată să scriu la adresa persoanei tale. Amintirile mă frământă, decolorându-mă. Acum e întuneric, noapte, liniște! Mâine ce va fii? Mi-e dor… de toate și tot! Mi-e dor să te strâng în brațe, dar sincer și deschis. Ca sufletul tău în adierea șoaptelor târzii din toamna anului fără număr. Căci l-am uitat. Chiar și când v-a trebui să zic ceva – voi reuși? S-au adunat multe. Gândurile nespuse (nescrise) se uită! Am uitat!…
Eu și fiul menestrelului…